0

O licenta, o etapa.

O scrumiera aprope plina, rotocoale de fum inca plutesc prin camera, foi imprastiate peste birou, un laptop incins…toate pentru o licenta si toate imi aduc aminte de alte nopti lungi de acum un an, alta scrumiera, alte foi, alta licenta si un hol racoros de camin. Ceea ce parea atunci o judecata cat se poate de logica, acum pare foarte greu de aplicat. Iti zici ca sistemul tau e bun, ca asa dai randament si ca asa o sa o duci la bun sfarsit, dar atunci cand realizezi ca nu e asa, atunci toata logica ta pare un castel din carti de joc care se prabuseste si oricat de mult incerci sa iti aduci aminte ce spuneai acum un an nu poti sa opresti asta. Acum un an incercam sa ajut pe cineva cu gandirea mea, poate ajutam sau poate enervam un pic prin calmul unui om care nu trecea prin acelasi lucru. Acum trec prin asta si aparent mi-am supraestimat un pic capacitatea de a ma mobiliza in ultima clipa si asa incepe panica. Dar de ce? Conversatiile in care ii auzi pe altii cum aproape au terminat? Discutiile cu profesorul coordonator din ce in ce mai neincrezator? Asteptarile oamenilor din jurul tau? Nota? De fapt e foarte simplu, este un sfarsit de etapa si chiar daca stiu(si am sustinut asta de mute ori) ca nu e mare lucru, ca oricum nu intereseaza pe nimeni, ca nu este definitorie pentru cariera, am ajuns sa cred ca e definitorie pentru tine. Pe langa frustrari, plafonare, comentarii la adresa sistemului si profesorilor este o dovada pentru tine ca ai reusit sa duci ceva la bun sfarsit pentru tine exclusiv. Asta a fost raspunsul care mi-a fost dat acum un an, pe care nu l-am inteles atunci si l-am pus pe seama unei mici obsesii cu notele, ba chiar cred ca am si facut un pic misto de persoana aceea. Vreau sa ii spun ca a avut dreptate asa ca mai trag un fum din tigara si ma intorc sa inchei o etapa.

Andrei

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *